Cauta

Sunday, 27 September 2015

In sfarsit, nefumator - "Metoda usoara a lui Allen Carr” - Capitolul 22

LĂSATUL DE FUMAT PRIN METODA VOINŢEI



 În societatea noastră s-a ajuns la concluzia că e foarte greu să te laşi de fumat. Până şi cărţile care te învaţă cum să te laşi încep de obicei prin a-ţi spune cât este de dificil. În realitate, este ridicol de uşor. Da, înţeleg că te îndoieşti, dar hai să ne gândim puţin.

 Dacă ţelul tău este să alergi o milă în mai puţin de patru minute, treaba asta e dificilă. Poţi avea nevoie de ani întregi de antrenament dur şi e posibil să nu reuşeşti nici atunci. (Multe din reuşitele noastre sunt de ordin mental. Nu e ciudat cât a fost de dificil până când Bannister a atins recordul, pentru că astăzi să fie ceva banal?)


 Ca să termini cu fumatul, tot ce ai de făcut este să nu mai fumezi. Nimeni nu te obligă să fumezi (în afară de tine însuţi) şi, spre deosebire de mâncare şi băutură, n-ai nevoie de fumat ca să supravieţuieşti. Deci, dacă vrei să nu mai fumezi, de ce să fie greu? De fapt nu e. Fumătorii sunt cei care complică lucrurile, recurgând la Metoda voinţei. Eu definesc Metoda voinţei drept acea metodă care-l obligă pe fumător să simtă că, într-un fel, se sacrifică. Să analizăm un pic Metoda voinţei.

 Nu noi hotărâm să devenim fumători. Pur şi simplu facem un experiment cu primele ţigări şi, pentru că au un gust groaznic, suntem convinşi că ne putem opri oricând dorim. De regulă fumăm acele prime câteva ţigări doar când vrem – şi asta se petrece de obicei în societate, în compania altor fumători.

 Înainte să ne dăm seama, nu numai că ne cumpărăm ţigări în mod regulat şi le fumăm când vrem, dar fumăm în fiecare zi. Fumatul a devenit o parte a vieţii noastre. Ne asigurăm că avem întotdeauna ţigări la noi. Suntem încredinţaţi că fumatul îmbunătăţeşte mesele şi întâlnirile cu prietenii – şi ne ajută să scăpăm de stres. Se pare că nu ne trece prin cap că aceeaşi ţigară, scoasă din acelaşi pachet, va avea după masă exact acelaşi gust ca dimineaţa, la sculare. Realitatea este că fumatul nu îmbunătăţeşte mesele şi nici altceva, însă fumătorii îşi închipuie că nu se pot bucura de o masă ori nu pot învinge stresul fără o ţigară.

 De obicei durează până realizăm că suntem dependenţi, deoarece ne amăgim că fumăm fiindcă ne place ţigara, nu fiindcă trebuie s-o fumăm. Şi pentru că nu ne place (niciodată nu ne place), ne amăgim că ne putem lăsa oricând vrem.

 De regulă, până nu încercăm cu adevărat să ne lăsăm, nu ne dăm seama că există o problemă. Primele tentative au loc adesea când abia am început să fumăm, determinate de obicei de lipsa de bani (băiatul se îndrăgosteşte de o fă şi amândoi încearcă să strângă bani pentru o casă, nu să-i irosească pe ţigări) sau de probleme de sănătate (adolescentul care face sport descoperă că începe să gâfâie). Indiferent de motiv, fumătorul aşteaptă întotdeauna o situaţie stresantă, fie că este vorba de sănătate sau de bani. De îndată ce nu mai fumează, micul monstru lăuntric are nevoie de hrană. Fumătorul vrea atunci o ţigară, iar faptul că n-o poate avea îl face şi mai nefericit. Ceea ce lua împotriva stresului nu-i mai este acum la îndemână, astfel că suferă o triplă lovitură. Rezultatul probabil, după o perioadă de chin, este compromisul: « O să fumez mai puţin. » sau « Am ales prost momentul. » sau « O să aştept până când n-o să mai fiu stresat. » Însă când stresul a trecut nu mai are nevoie să se lase, aşa că nu mai încearcă până la următorul moment stresant. Bineînţeles, momentul nu e niciodată potrivit, deoarece, pentru majoritatea oamenilor, viaţa devine mai stresantă, nu mai puţin stresantă. Ieşim de sub aripa protectoare a părinţilor şi înfruntăm viaţa – ne cumpărăm o casă, plătim rate, facem copii, ne luăm slujbe tot mai grele ş.a.m.d. Evident, viaţa fumătorului nu poate deveni niciodată mai puţin stresantă pentru că ceea ce produce stresul e tocmai ţigara. Pe măsură ce doza de nicotină creşte, fumătorul devine tot mai nefericit şi iluzia lui în ce priveşte dependenţa se amplifică.

 De fapt, e o iluzie că viaţa devine tot mai stresantă, iar ceea ce generează iluzia e tocmai fumatul sau o adicţie similară. Vom discuta asta în amănunt în capitolul 28.

 După primele eşecuri, fumătorul începe de obicei să viseze că într-o bună zi o să se trezească şi pur şi simplu n-o să mai vrea să fumeze. Speranţa asta e aţâţată în general de poveştile auzite de la alţi foşti fumători (« Am avut o gripă şi după aia n-am mai putut să fumez. »)

 Nu te amăgi. Am verificat asemenea zvonuri şi nu sunt niciodată atât de simple pe cât par. De obicei fumătorul se pregătea să se lase şi s-a folosit de gripă ca de o trambulină. Eu însumi am petrecut 30 şi ceva de ani aşteptând să mă trezesc într-o bună dimineaţă cu dorinţa de a nu mai fuma niciodată. Dar, ori de câte ori eram răcit şi mă supăra pieptul, abia aşteptam să se termine odată ca să pot fuma cumsecade.

 Oamenii care se lasă de fumat « dintr-o dată » au suferit de obicei un şoc. Le-a murit o rudă apropiată de o boală corelată cu fumatul sau le-a fost foarte frică pentru propria lor sănătate. Dar e mult mai frumos să spui: « Într-o dimineaţă, am hotărât să nu mai fumez. Uite de ce sunt în stare! » Nu te mai păcăli singur! Nu se va întâmpla decât cu contribuţia ta directă.

 Să vedem mai în detaliu de ce Metoda voinţei este atât de dificilă.

 De cele mai multe ori adoptăm în viaţă stilul « las treaba asta pe mâine. », adică ne băgăm, ca struţul, capul în nisip. Câteodată ceva declanşează totuşi o tentativă de a ne lăsa. Grija pentru sănătate, bani, stigmatul social, sau recenta criză de tuse cu sufocare, în urma căreia ne-am dat seama nu prea ne place treaba asta.

 Indiferent de motiv, ne scoatem capul din nisip şi începem să cântărim argumentele pro şi contra fumat. După care descoperim ceea ce am ştiut toată viaţa: la o evaluare raţională, concluzia este NU MAI FUMA – de o mie de ori!

 Dacă faci socoteala ce avantaje ai dacă fumezi şi ce avantaje ai dacă te laşi, diferenţa de puncte este copleşitoare în favoarea lăsatului de fumat. Însă deşi fumătorul ştie că i-ar fi mai bine dacă n-ar fuma, el crede totuşi că sacrifică ceva. E o iluzie, dar e o iluzie puternică. Fără să ştie de ce, fumătorul crede că ţigara îl ajută în momentele bune şi în momentele proaste ale vieţii.

 Înainte să facă tentativa, a fost supus la două forme de spălare a creierului: cea a societăţii, consolidată de cea a propriei adicţii. Lor li se adaugă încă o formă de spălare a creierului, şi mai puternică: « E foarte greu să te laşi! »

 A auzit poveşti despre fumători care s-au lăsat de mai multe luni şi încă au o poftă disperată de ţigară. E vorba de acei foşti fumători veşnic nemulţumiţi – s-au lăsat, dar îşi petrec restul vieţii văicărindu-se cât le-ar plăcea să fumeze o ţigară. A auzit de fumători care n-au mai fumat ani în şir, părând să ducă o existenţă fericită, dar care au aprins la un moment dat o ţigară şi au redevenit dependenţi. Cunoaşte probabil şi câţiva fumători în stadii avansate de boală, care în mod clar se autodistrug şi cărora, în mod evident, nu le place ţigara, însă continuă să fumeze. Peste toate, a avut probabil el însuşi una sau mai multe experienţe de acest tip.

Aşa că, în loc să pornească entuziasmat – « ce minune, am hotărât să nu mai fumez! » - porneşte cu un sentiment prost, de sfârşit de lume, de parcă trebuie să urce Everestul, şi cu credinţa fermă că o dată ce micul monstru şi-a înfipt ghearele în tine eşti captiv pe viaţă. Mulţi fumători pornesc asta cerându-şi scuze prietenilor şi rudelor: « Uite, eu o să încerc să mă las de fumat şi o să fiu probabil nervos în săptămânile următoare. Încearcă să mă suporţi. » Nenumărate tentative sunt sortite eşecului mai înainte să înceapă.

Să presupunem că fumătorul supravieţuieşte fără ţigară câteva zile. Congestia din piept dispare destul de repede. N-a cumpărat ţigări, aşa că are mai mulţi bani în buzunar. Deci motivele pentru care s-a hotărât să se lase i se evaporă rapid din minte. E ca şi cum ai vedea un accident grav de circulaţie în timp ce eşti la volan. Încetineşti un pic, dar te gândeşti că întârzii, aşa că uiţi totul şi apeşi pe accelerator.

Pe de altă parte, acel mic monstru dinăuntrul tău nu şi-a primit doza. Nu ai nici o durere fizică: dacă o răceală ţi-ar produce aceeaşi senzaţie, nu te-ai opri din lucru şi n-ai fi deprimat. Ai trece peste treaba asta cu uşurinţă. Tot ce ştie fumătorul este că vrea o ţigară. De ce o vrea nu ştie. Micul monstru din viscere îl trezeşte apoi pe monstrul cel mare, din cap, aşa că persoana care, cu câteva ore sau zile mai devreme, făcea lista tuturor motivelor de a se lăsa de fumat caută acum cu disperare o scuză să se reapuce. Îşi spune chestii de genul:

Viaţa e scurtă. Poate veni un cutremur. Se prea poate ca mâine să mă calce un autobuz. Oricum m-am lăsat prea târziu. În ziua de azi se spune că totul e cancerigen.

Am ales un moment prost. Trebuia să aştept până după Crăciun/după vacanţă/ după cutare eveniment stresant.

Nu mă pot concentra. Sunt tot mai enervat şi mai furios. Nu pot să-mi fac treburile cumsecade. Familia şi prietenii n-or să mă mai iubească. E clar, de dragul tuturor, trebuie să reîncep să fumez. Sunt un fumător învederat şi n-am să mai fiu niciodată fericit dacă n-o să mai fumez o ţigară. Acest lucru m-a făcut să fumez timp de 33 de ani!

În acest moment, de obicei fumătorul cedează. Aprinde o ţigară – şi schizofrenia se amplifică. Pe de-o parte, imensa uşurare de a-ţi satisface, în sfârşit, dorinţa, în clipa când micul monstru îşi primeşte doza. Pe de altă parte, dacă ai supravieţuit fără să fumezi un timp mai îndelungat, ţigara are un gust groaznic şi nu poţi pricepe de ce o fumezi. De aceea crede fumătorul că n-are voinţă. De fapt, nu e vorba de lipsă de voinţă. Tot ce-a făcut a fost să se răzgândească şi să ia o hotărâre absolut raţională, în lumina ultimelor informaţii. Ce sens are să fii sănătos dacă eşti nefericit? Ce sens are să fii bogat dacă eşti nefericit? Absolut nici unul. E infinit mai bine să ai o viaţă mai scurtă, dar fericită, decât una lungă şi nefericită.

Numai că nu e adevărat – este exact pe dos! Viaţa de nefumător este infinit mai plăcută, dar amăgirea de care spuneam m-a făcut să fumez 33 de ani şi, trebuie să mărturisesc, dacă ar fi conţinut un strop de adevăr, încă aş mai fuma (corecţie: n-aş mai fi pe lumea asta).

Suferinţa fumătorului n-are nimic de-a face cu chinul lipsei de nicotină. Sigur, ultimul are un rol declanşator, însă agonia este de fapt mentală şi e provocată de îndoială şi de incertitudine. Cum fumătorul a avut din start sentimentul că face un sacrificiu, el începe să se simtă frustrat, ceea ce este o formă de stres. Momentele în care creierul îi spune « Ia o ţigară » sunt cele de stres. Prin urmare, de îndată ce se lasă, vrea o ţigară. Dar acum n-o poate avea pentru că s-a lăsat de fumat. Treaba asta îl deprimă şi mai tare, ceea ce redeclanşează procesul.

Alt lucru care face Metoda voinţei atât de dificilă e faptul că aştepţi să se întâmple ceva. Dacă scopul tău este să treci o probă de conducere auto, când ai trecut proba e sigur că ţi-ai atins scopul. În cazul Metodei voinţei, îţi spui: « Dacă pot să rezist suficient fără ţigară, până la urmă nevoia de a fuma va dispărea. »

Când ştii că ţi-ai realizat scopul? Nu ştii niciodată, acesta e răspunsul, pentru că aştepţi să se întâmple ceva şi nu se întâmplă nimic. Te-ai lăsat de fumat când ai stins ultima ţigară, iar acum nu faci decât să aştepţi, ca să vezi cât va dura până când cedezi.

Aşa cum spuneam mai sus, agonia prin care trece fumătorul e mentală, provocată de incertitudine. Deşi nu există durere fizică, efectul e totuşi puternic. Fumătorul este nefericit şi se simte nesigur pe sine. Nu uită deloc de fumat, dimpotrivă, fumatul îl obsedează.

Pot fi zile, sau chiar săptămâni de depresie neagră. Mintea fumătorului e asaltată de îndoieli şi temeri:

 « Cât va dura dorinţa? »

 « O să mai fiu vreodată fericit? »

 « O să mai doresc vreodată să mă trezesc dimineaţa? »

 « O să mă mai bucur vreodată de o masă? »

 « Cum o să fac faţă stresului pe viitor? »

 « O să-mi mai placă vreodată să merg la petreceri? »

Fumătorul aşteaptă ca lucrurile să se îmbunătăţească, însă atâta vreme cât se lamentează ţigara devine tot mai preţioasă.

De fapt, ceva se întâmplă, dar fumătorul nu-şi dă seama. Dacă poate supravieţui trei săptămâni fără să inhaleze deloc nicotină, dorinţa fizică de nicotină dispare. Pe de altă parte, cum spuneam înainte, chinul privării de nicotină este atât de discret, încât fumătorul practic nu-l percepe. Totuşi, cam în trei săptămâni, mulţi fumători simt că « au învins ». Aşa că îşi aprind o ţigară ca să şi-o demonstreze! Are un gust groaznic, dar fostul fumător a livrat acum corpului o doză de nicotină, iar în clipa când stinge ţigara nicotina începe să-I părăsească organismul. Şi iată că vocea aceea mititică, dintr-un cotlon al minţii, îi spune: « Vrei încă una. » Învinsese, dar a redevenit dependent chiar acum.

De obicei, fumătorul nu-şi va aprinde pe loc o altă ţigară. Îşi spune: « Nu vreau să devin din nou dependent. » Aşa că lasă să treacă o vreme – ore, zile, chiar săptămâni. Acum fostul fumător s-a convins: « N-am devenit dependent, deci nu risc nimic dacă-mi mai aprind una. » A căzut în aceeaşi capcană ca la început şi deja alunecă pe pantă în jos.

Fumătorii care reuşesc să se lase cu Metoda voinţei înclină să creadă că metoda durează prea mult şi e dificilă. Motivul este că principala problemă e spălarea creierului şi, când dependenţa fizică a dispărut, fumătorul continuă să fie obsedat de ţigară. Până la urmă, dacă reuşeşte să supravieţuiască destul de mult timp, începe să priceapă că n-o să moară. Nu se mai lamentează şi acceptă că viaţa merge înainte şi e plăcută fără ţigară.

Mulţi fumători reuşesc cu această metodă, dar ea e anevoioasă, iar eşecurile sunt mult mai numeroase decât succesele. Chiar şi cei care reuşesc rămân tot restul vieţii vulnerabili. Îşi păstrează o oarecare spălare a creierului şi sunt încredinţaţi că în momentele bune sau în cele rele ţigara poate să ajute. (Foarte mulţi nefumători suferă şi ei de această iluzie. Sunt supuşi la rândul lor spălării creierului, dar fie nu pot învăţa să le « placă » ţigara, fie refuză partea nocivă – « nu, mulţumesc! ».) Iată de ce mulţi fumători care se lasă pe perioade îndelungate reîncep să fumeze.

Mulţi foşti fumători îşi aprind o ţigară sau ca « premiu », sau ca să se autoconvingă cât de oribilă este. Şi chiar este, dar, de îndată ce omul stinge ţigara, nicotina începe să-i părăsească organismul şi vocea mititică din cotlonul minţii spune: « Vrei încă una. » Dacă aprinde încă una, continuă să aibă un gust oribil, aşa că-şi spune: « Minunat! Atâta timp cât nu-mi place, nu devin dependent. După Crăciun/vacanţă/ necazul ăsta, o să mă las definitiv. »

Prea târziu. Este deja dependent. Capcana în care căzuse cândva l-a capturat încă o dată.

Aşa cum spun tot timpul, plăcerea n-are nici un rol. Şi niciodată n-a avut! Dacă ar fi vorba de plăcere, nimeni n-ar fuma mai mult de o ţigară. Ne închipuim că ne plac ţigările doar fiindcă nu putem admite că suntem atât de proşti încât să le fumăm fără să ne placă. Tocmai de aceea fumatul e în mare parte subconştient. Dacă, în timp ce fumezi fiecare ţigară, ai fi conştient de ceea ce-ţi intră în plămâni şi ţi-ai spune: « Chestia asta mă costă, într-o viaţă, 40 000 de lire sterline, iar ţigara din care trag acum poate să-mi declanşeze cancerul ăla de plămâni » - atunci, până şi iluzia plăcerii ar dispărea. N-am suporta să înfruntăm acest gând! Dacă observi fumătorii, mai ales în societate, vei vedea că sunt fericiţi doar când nu-şi dau seama că fumează. De îndată ce îşi dau seama, încep să se simtă stânjeniţi şi culpabili. Fumăm ca să hrănim micul monstru…şi, o dată ce ai expulzat micul monstru din corp şi marele monstru din cap, nu vei mai avea nici nevoia, nici dorinţa să fumezi.

No comments:

Post a Comment

Comentariile spam, cele ce fac reclame sau cele ce aduc jigniri, instigari la violenta sau ura de rasa, si fara a ne limita la atat, tot ce nu este potrivit pentru un comentariu nu va fi aprobat.

Popular Posts