SPĂLAREA CREIERULUI ŞI PARTENERUL ADORMIT
Cum sau de ce începem de fapt să fumăm? Ca să înţelegi cu adevărat, trebuie să ai în vedere puternicul efect al subconştientului sau al « partenerului adormit », cum îmi place mie să-l numesc.
Cu toţii înclinăm să credem că suntem fiinţe umane inteligente, stăpâne pe noi însene, care ne croim propriul drum în viaţă. În realitate, suntem modelaţi în proporţie de 99%. Suntem produsul societăţii în care creştem, în toate privinţele: genul de haine pe care le purtăm, casele în care locuim, stilul fundamental de viaţă, ba chiar şi tipurile de guvernare pe care le susţinem. Faptul că suporterii guvernelor de dreapta provin în general din clasa de mijloc şi cea de sus nu e o simplă coincidenţă. Subconştientul ne influenţează puternic viaţa şi milioane de oameni pot fi amăgiţi nu numai în privinţa opiniilor, ci şi a faptelor palpabile. Înainte de Columb, majoritatea oamenilor ştiau că pământul e plat. Astăzi ştim că e rotund. Dacă aş scrie zeci de cărţi, străduindu-mă să te conving că pământul e plat, n-aş reuşi, însă câţi dintre noi au călătorit în spaţiu ca să-i vadă forma sferică? Şi chiar dacă ai zburat sau ai navigat în jurul lumii, cum ştii că nu ai călătorit în cerc pe o suprafaţă plană?
Specialiştii în publicitate cunosc perfect puterea sugestiei asupra subconştientului şi de aceea există acele postere enorme care-l agresează pe fumător în timp ce conduce maşina – sau reclamele din orice revistă ilustrată. Crezi că sunt bani aruncaţi pe fereastră? Te înşeli! Poţi face tu însuţi un experiment. Data viitoare când mergi într-un bar sau un restaurant, într-o zi friguroasă, iar cel care te însoţeşte te întreabă ce-ai vrea să bei, în loc să spui « un coniac » (sau altă băutură, nu contează), răspunde: « Ştii ce mi-ar plăcea cel mai mult? Căldura aceea minunată şi blândă a coniacului. » Vei descoperi că până şi persoanele cărora le displace coniacul vor dori să-ţi ţină companie!
Încă din copilărie, subconştientul nostru e bombardat zilnic cu informaţii care pretind că ţigările ne relaxează, ne dau încredere în noi înşine şi curaj, sunt lucrul cel mai preţios de pe pământ. Crezi că exagerez? Care e ultima dorinţă a personajelor care urmează să fie executate – în filme, piese de teatru sau desene animate? O ţigară, bineînţeles. Conştientul nu înregistrează acest lucru, dar subconştientul îl asimilează imediat. Adevăratul mesaj sună cam aşa: « Cel mai preţios lucru din lume, ultimul meu gând şi ultimul meu gest este să fumez o ţigară. » În orice film de război, rănitului i se oferă ca supremă consolare o ţigară aprinsă.
Crezi că s-a schimbat ceva în ultima vreme? Nu, copiii noştri sunt încă bombardaţi cu imaginile de pe panourile publicitare şi din reviste. Se presupune că reclama pentru ţigări e interzisă astăzi la televiziune, şi totuşi în orele de maximâ audienţă vezi mai tot timpul mari vedete pufăind din ţigară. Multe programe TV sunt sponsorizate de giganţii industriei tutunului şi cea mai sinistră tendinţă din publicitatea de astăzi e corelaţia dintre ţigări şi marile evenimente sportive. Stadioane cu afişele mărcilor de ţigări, curse de maşini purtând numele aceloraşi mărci. Există azi până şi clipuri TV în care vezi doi amanţi fumând din aceeaşi ţigară după ce au făcut dragoste. Implicaţiile sunt evidente, iar subconştientul le digeră răbdător, chiar dacă avem impresia că nici măcar nu privim reclama.
Ce-i drept, există şi publicitatea inversă – cea despre cancer, picioare amputate, respiraţie urât mirositoare – dar toate astea nu-i împiedică de fapt pe oameni să fumeze. Logic, ar trebui, şi totuşi nu se întâmplă aşa. Tinerii nu sunt nicidecum împiedicaţi să se apuce de fumat. Cât timp am fost fumător, am fost absolut convins că, dacă aş fi ştiut de corelaţia dintre cancerul de plămâni şi fumat, n-aş fi devenit fumător. Adevărul este că asta nu schimbă nici un pic lucrurile. Capcana e astăzi exact la fel ca pe vremea când Sir Walter Raleigh a fost prins în ea. Toate campaniile antifumat nu reuşesc decât să sporească deruta. Pe produsele înseşi, acele pachete frumoase şi lucitoare, care te ispitesc să le încerci conţinutul, există un avertisment. Ce fumător îl citeşte, lăsând la o parte faptul că nu-şi pune problema implicaţiilor?
Ba chiar am impresia că un mare fabricant de ţigări se foloseşte de avertismentul Ministrului Sănătăţii ca să-şi vândă produsele. Avertismentul e tipărit acum cu caractere atât de mari şi de îndrăzneţe, încât fumătorul nu-l mai poate evita, oricât s-ar strădui. Spaima resimţită catalizează asocierea cu pachetul lucios şi auriu.
În mod ironic, arma cea mai puternică în spălarea creierului e fumătorul însuşi. Nu e deloc adevărat că fumătorii sunt o specie slabă din punct de vedere fizic şi lipsită de voinţă. Trebuie să fii puternic ca să faci faţă otrăvii.
Acesta e unul dintre motivele pentru care fumătorii refuză să accepte statisticile copleşitoare ce demonstrează că fumatul prejudiciază sănătatea. Toţi fumătorii cunosc câte un unchi care fuma 40 de ţigări pe zi, care n-a fost bolnav niciodată şi care a trăit până la 80 de ani. Refuză să se gândească la ceilalţi fumători, în număr infinit mai mare, care au murit în floarea vârstei, sau la faptul că unchiul cu pricina putea fi încă în viaţă dacă n-ar fi fumat.
Dacă ţi-ai studia un pic prietenii şi colegii de serviciu, ai descoperi că majoritatea fumătorilor sunt de fapt persoane cu voinţă. De obicei sunt fie liber-profesionişti, fie au funcţii de conducere, fie lucrează ca specialişti – sunt doctori, avocaţi, poliţişti, profesori, reprezentanţi comerciali, infirmiere, secretare etc., la care se adaugă casnicele cu copii. Cu alte cuvinte, sunt persoane cu o viaţă stresantă, iar principala iluzie a fumătorilor este că fumatul atenuează stresul. Fumătorul este în general un tip dominator care îşi asumă responsabilităţi şi stresul inerent lor. Şi este, desigur, tipul pe care-l admirăm şi prin urmare îl imităm. Alt gen de persoane cu tendinţa să devină dependente sunt cele care au slujbe monotone, căci cealaltă motivaţie a fumătorului este plictiseala. Însă ideea că fumatul atenuează plictiseala este, din păcate, o altă iluzie.
Spălarea creierului atinge cote absolut incredibile. Societatea britanică e foarte îngrijorată de soarta « aurolacilor » şi a dependenţilor de heroină. Realitatea este că, în această ţară, în rândul aurolacilor se înregistrează sub zece decese pe an, iar în rândul dependenţilor de heroină – sub o sută.
Există însă un alt drog, nicotina, de care devin dependenţi, într-un moment oarecare al vieţii, 60% dintre britanici, majoritatea plătind scump pentru asta tot restul vieţii. În fiecare an, sute de mii de oameni îşi distrug viaţa – ca să nu mai vorbim de banii irosiţi – din cauza acestei adicţii. Este ucigaşul numărul unu în societatea noastră, luând în considerare accidentele de maşină, incendiile ş.a.m.d.
Cum se face că socotim atât de malefice celelalte forme de adicţie, în vreme ce drogul pe care dăm bani cu nemiluita şi care într-adevăr ne ucide era considerat, nu cu mulţi ani în urmă, un obicei perfect acceptabil în societate? În ultimii ani a început să devină un obicei oarecum asocial şi dăunător sănătăţii, dar rămâne legal, iar pachetele luciase se vând aproape peste tot. Guvernul nostru e cel mai mare beneficiar al acestui comerţ. Scoate pe spinarea fumătorilor 8 miliarde de lire sterline pe an, în timp ce companiile producătoare de ţigări cheltuiesc annual peste 100 de milioane de lire sterline doar pentru publicitate.
Trebuie să începi să rezişti la această spălare a creierului. La fel ca atunci când cumperi o maşină la mâna a doua: dai din cap politicos, dar nu crezi nici o iotă din ce-ţi spune dealerul.
Începe să priveşti dincolo de pachetele lucioase, la mizeria şi otrava de dedesubt. Nu te lăsa păcălit de scrumierele de cristal, de brichetele de aur sau de milioanele promise ca premiu. Începe să te întrebi:
De ce fac asta?
Am într-adevăr nevoie?
Bineînţeles că nu ai nevoie.
Aspectul acesta al spălării creierului mi se pare cel mai dificil de explicat dintre toate. Cum se face că o fiinţă umană altminteri raţională şi inteligentă devine complet imbecilă când e vorba de propria adicţie? Nu-mi face plăcere să mărturisesc că dintre miile de persoane pe care le-am ajutat să se lase de fumat, cel mai mare idiot am fost eu însumi.
Nu numai că am ajuns să fumez o sută de ţigări pe zi, dar ştiam foarte bine că şi tatăl meu fusese un mare fumător. Un bărbat viguros, secerat în floarea vârstei din cauza fumatului. Îmi amintesc cum îl observam, când eram copil, tuşind şi scuipând dimineaţa. Îmi dădeam seama că nu-i face plăcere să fumeze şi mi se părea evident că era posedat de ceva malefic. Ţin minte că i-am spus mamei: « Să nu mă laşi niciodată să fumez. »
La 15 ani devenisem un fanatic al fitnessului. Sportul era viaţa mea şi mă simţeam plin de vigoare şi de încredere în mine însumi. Dacă mi-ar fi spus cineva pe atunci că o să fumez cândva o sută de ţigări pe zi, aş fi pus pariu pe orice că nu se va întâmpla aşa ceva.
La vârsta de 40 de ani devenisem dependent fizic şi mental de ţigară. Ajunsesem în stadiul în care nu puteam face sau gândi nici cel mai banal lucru fără să aprind mai întâi oţigară. La majoritatea fumătorilor, nevoia de ţigară e declanşată de actele normative ale vieţii, cum ar fi vorbitul la telefon ori o întâlnire cu prietenii. Eu nu puteam nici să schimb canalul de televiziune sau să înlocuiesc un bec ars fără să-mi aprind mai întâi o ţigară.
Ştiam că fumatul mă ucide. Nu mă puteam autoamăgi. Dar ce nu pot înţelege până azi este cum de nu-mi dădeam seama ce mi se întâmplă în plan mental. Adevărul era chiar acolo, exact sub nasul meu. Lucrul cel mai ridicol este că majoritatea fumătorilor au iluzia, într-un moment sau altul al vieţii, că le place ţigara. Eu n-am avut niciodată această iluzie. Fumam pentru că aveam impresia că mă ajută să mă concentrez şi că îmi destinde nervii. Acum, când sunt nefumător, nu-mi vine să cred că am putut trăi aşa. E ca şi cum m-am trezit dintr-un coşmar. Nicotina e un drog, iar simţurile îţi sunt drogate – gustul, mirosul. Partea cea mai rea a fumatului nu este prejudiciul adus sănătăţii sau buzunarului, ci pervertirea mentală. Te foloseşti de orice scuză plauzibilă ca să fumezi în continuare.
Ţin minte că la un moment dat, nereuşind să renunţ la ţigară, am trecut la pipă, cu speranţa că e mai puţin nocivă şi că doza mea zilnică de nicotină se va micşora.
Anumite tutunuri de pipă sunt infecte. Aroma lor poate fi plăcută, dar când le fumezi e groaznic. Îmi amintesc că vreo trei luni m-a durut vârful limbii de parcă aveam un abces. În căuşul pipei se adună o zeamă maronie. Din când în cănd, ridici fără să vrei pipa deasupra orizontalei şi, înainte să-ţi dai seama ce se întâmplă, înghiţi zeama aceea scârboasă. De regulă îţi vine să verşi – şi nu-ţi mai pasă în compania cui te afli.
Mi-a luat trei luni ca să mă deprind cu pipa. Ce nu înţeleg însă este cum de nu m-am întrebat, în aceste trei luni, de ce mă supuneam unei asemenea torturi.
Fireşte, o dată ce s-au deprins cu pipa, fumătorii de pipă par cei mai mulţumiţi oameni din lume. Majoritatea sunt convinşi că fumează fiindcă le place pipa. Dar de ce au trebuit să se străduiască atâta ca să le placă, de vreme ce erau absolut fericiţi fără ea?
Răspunsul e următorul: o dată ce ai devenit dependent de nicotină, spălarea creierului se amplifică. Subconştientul ştie că micul monstru trebuie hrănit – şi nimic altceva nu e lăsat să pătrundă în minte. Aşa cum am mai spus, ceea ce-i face pe oameni să fumeze în continuare este frica, frica de senzaţia aceea de gol şi de nesiguranţă pe care o ai când opreşti alimentarea cu nicotină. Faptul că nu eşti conştient de frică nu înseamnă că ea nu există. Nu trebuie s-o înţelegi – la fel cum pisica nu trebuie să înţeleagă unde se află conductele de apă caldă de sub podea. Tot ce ştie pisica este că atunci când se aşază într-un anumit loc are senzaţia binefăcătoare de căldură.
Pricipala dificultate a renunţării la fumat este spălarea creierului. Spălarea creierului ca rezultat al vieţii noastre în societate, consolidată prin spălarea creierului ca rezultat al propriei adicţii şi, mai puternică decât toate celelalte, spălarea creierului prin intermediul prietenilor, rudelor şi colegilor.
Ai observat, poate, că am folosit de câteva ori expresia « a renunţa la fumat », de pildă în paragraful precedent. Iată un exemplu tipic de spălare a creierului. Expresia aceasta sugerează un veritabil sacrificiu. Dar adevărul cel minunat este că nu renunţi la absolut nimic. Dimpotrivă, te eliberezi de o boală cumplită şi dobândeşti numai lucruri pozitive şi minunate. Vom începe să înlăturăm spălarea creierului chiar acum. În continuare, nu vom mai spune că « renunţăm », ci că « ne lăsăm », « ne oprim » sau, cu cle mai potrivit cuvânt, SCĂPĂM.
Singurul lucru care ne convinge la început să fumăm este faptul că toţi ceilalţi fac asta. Avem sentimentul că pierdem ceva. Ne străduim din răsputeri să devenim dependenţi, şi totuşi nimeni nu descoperă vreodată ce anume avea de pierdut. Însă, ori de câte ori vedem pe cineva fumând, ne convingem din nou că există ceva în treaba asta, altminteri acel om n-ar fuma. Chiar şi când a scăpat de obicei, fostul fumător se simte frustrat când un fumător îşi aprinde ţigara la o petrecere sau cu altă ocazie. Dar e acum în siguranţă. Poate să fumeze una – nu mai mult. Şi, înainte să-şi dea seama, a devenit din nou dependent.
Spălarea creierului e foarte eficientă şi trebuie să fii conştient de efectele ei. Mulţi fumători mai în vârstă îşi amintesc probabil de istorioarele poliţiste cu Paul Temple difuzate la radio, foarte populare în Anglia după război. Unul din cicluri era pe tema adicţiei la marihuana, aşa-numita « iarbă ». Nişte ticăloşi vindeau fumătorilor ţigări care conţineau « iarbă », fără ca ultimii să ştie. Nu existau efecte nocive, dar oamenii deveneau dependenţi şi astfel cumpărau în continuare ţigări. (Sute de fumători dintre cei veniţi la consultaţiile mele mi-au mărturisit că au încercat « iarba ». Nici unul n-a spus că a devenit dependent.) Aveam cam şapte ani când ascultam acel program de radio. A fost primul meu contact cu problema adicţiei. Ideea de adicţie – imboldul de a lua fără încetare drogul – m-a îngrozit. Şi până astăzi, deşi sunt ferm convins că « iarba » nu produce dependenţă, n-aş îndrăzni să trag nici măcar un fum de marihuana. Ce ironic – să sfârşesc prin a deveni dependent de cel mai adictiv drog din lume! Păcat ca Paul Temple n-a suflat o vorbă despre ţigară. Ce ironie, de asemenea, că după peste 40 de ani omenirea cheltuieşte averi pentru cercetarea în domeniul cancerului, în timp ce se cheltuiesc averi mult mai mari pentru a-i convinge pe tineri să devină dependenţi de ţigară, propriul nostru guvern având câştiguri grase din treaba asta.
Suntem pe cale să eliminăm spălarea creierului. Nu nefumătorul este frustrat, ci bietul fumător, care e lipsit de dreptul la o viaţă de
Şi ce câştigă în schimbul tuturor acestor sacrificii?
ABSOLUT NIMIC – cu excepţia iluziei că revine la starea de pace, de linişte, de încredere în sine de care nefumătorul se bucură tot timpul.
Cum sau de ce începem de fapt să fumăm? Ca să înţelegi cu adevărat, trebuie să ai în vedere puternicul efect al subconştientului sau al « partenerului adormit », cum îmi place mie să-l numesc.
Cu toţii înclinăm să credem că suntem fiinţe umane inteligente, stăpâne pe noi însene, care ne croim propriul drum în viaţă. În realitate, suntem modelaţi în proporţie de 99%. Suntem produsul societăţii în care creştem, în toate privinţele: genul de haine pe care le purtăm, casele în care locuim, stilul fundamental de viaţă, ba chiar şi tipurile de guvernare pe care le susţinem. Faptul că suporterii guvernelor de dreapta provin în general din clasa de mijloc şi cea de sus nu e o simplă coincidenţă. Subconştientul ne influenţează puternic viaţa şi milioane de oameni pot fi amăgiţi nu numai în privinţa opiniilor, ci şi a faptelor palpabile. Înainte de Columb, majoritatea oamenilor ştiau că pământul e plat. Astăzi ştim că e rotund. Dacă aş scrie zeci de cărţi, străduindu-mă să te conving că pământul e plat, n-aş reuşi, însă câţi dintre noi au călătorit în spaţiu ca să-i vadă forma sferică? Şi chiar dacă ai zburat sau ai navigat în jurul lumii, cum ştii că nu ai călătorit în cerc pe o suprafaţă plană?
Specialiştii în publicitate cunosc perfect puterea sugestiei asupra subconştientului şi de aceea există acele postere enorme care-l agresează pe fumător în timp ce conduce maşina – sau reclamele din orice revistă ilustrată. Crezi că sunt bani aruncaţi pe fereastră? Te înşeli! Poţi face tu însuţi un experiment. Data viitoare când mergi într-un bar sau un restaurant, într-o zi friguroasă, iar cel care te însoţeşte te întreabă ce-ai vrea să bei, în loc să spui « un coniac » (sau altă băutură, nu contează), răspunde: « Ştii ce mi-ar plăcea cel mai mult? Căldura aceea minunată şi blândă a coniacului. » Vei descoperi că până şi persoanele cărora le displace coniacul vor dori să-ţi ţină companie!
Încă din copilărie, subconştientul nostru e bombardat zilnic cu informaţii care pretind că ţigările ne relaxează, ne dau încredere în noi înşine şi curaj, sunt lucrul cel mai preţios de pe pământ. Crezi că exagerez? Care e ultima dorinţă a personajelor care urmează să fie executate – în filme, piese de teatru sau desene animate? O ţigară, bineînţeles. Conştientul nu înregistrează acest lucru, dar subconştientul îl asimilează imediat. Adevăratul mesaj sună cam aşa: « Cel mai preţios lucru din lume, ultimul meu gând şi ultimul meu gest este să fumez o ţigară. » În orice film de război, rănitului i se oferă ca supremă consolare o ţigară aprinsă.
Crezi că s-a schimbat ceva în ultima vreme? Nu, copiii noştri sunt încă bombardaţi cu imaginile de pe panourile publicitare şi din reviste. Se presupune că reclama pentru ţigări e interzisă astăzi la televiziune, şi totuşi în orele de maximâ audienţă vezi mai tot timpul mari vedete pufăind din ţigară. Multe programe TV sunt sponsorizate de giganţii industriei tutunului şi cea mai sinistră tendinţă din publicitatea de astăzi e corelaţia dintre ţigări şi marile evenimente sportive. Stadioane cu afişele mărcilor de ţigări, curse de maşini purtând numele aceloraşi mărci. Există azi până şi clipuri TV în care vezi doi amanţi fumând din aceeaşi ţigară după ce au făcut dragoste. Implicaţiile sunt evidente, iar subconştientul le digeră răbdător, chiar dacă avem impresia că nici măcar nu privim reclama.
Ce-i drept, există şi publicitatea inversă – cea despre cancer, picioare amputate, respiraţie urât mirositoare – dar toate astea nu-i împiedică de fapt pe oameni să fumeze. Logic, ar trebui, şi totuşi nu se întâmplă aşa. Tinerii nu sunt nicidecum împiedicaţi să se apuce de fumat. Cât timp am fost fumător, am fost absolut convins că, dacă aş fi ştiut de corelaţia dintre cancerul de plămâni şi fumat, n-aş fi devenit fumător. Adevărul este că asta nu schimbă nici un pic lucrurile. Capcana e astăzi exact la fel ca pe vremea când Sir Walter Raleigh a fost prins în ea. Toate campaniile antifumat nu reuşesc decât să sporească deruta. Pe produsele înseşi, acele pachete frumoase şi lucitoare, care te ispitesc să le încerci conţinutul, există un avertisment. Ce fumător îl citeşte, lăsând la o parte faptul că nu-şi pune problema implicaţiilor?
Ba chiar am impresia că un mare fabricant de ţigări se foloseşte de avertismentul Ministrului Sănătăţii ca să-şi vândă produsele. Avertismentul e tipărit acum cu caractere atât de mari şi de îndrăzneţe, încât fumătorul nu-l mai poate evita, oricât s-ar strădui. Spaima resimţită catalizează asocierea cu pachetul lucios şi auriu.
În mod ironic, arma cea mai puternică în spălarea creierului e fumătorul însuşi. Nu e deloc adevărat că fumătorii sunt o specie slabă din punct de vedere fizic şi lipsită de voinţă. Trebuie să fii puternic ca să faci faţă otrăvii.
Acesta e unul dintre motivele pentru care fumătorii refuză să accepte statisticile copleşitoare ce demonstrează că fumatul prejudiciază sănătatea. Toţi fumătorii cunosc câte un unchi care fuma 40 de ţigări pe zi, care n-a fost bolnav niciodată şi care a trăit până la 80 de ani. Refuză să se gândească la ceilalţi fumători, în număr infinit mai mare, care au murit în floarea vârstei, sau la faptul că unchiul cu pricina putea fi încă în viaţă dacă n-ar fi fumat.
Dacă ţi-ai studia un pic prietenii şi colegii de serviciu, ai descoperi că majoritatea fumătorilor sunt de fapt persoane cu voinţă. De obicei sunt fie liber-profesionişti, fie au funcţii de conducere, fie lucrează ca specialişti – sunt doctori, avocaţi, poliţişti, profesori, reprezentanţi comerciali, infirmiere, secretare etc., la care se adaugă casnicele cu copii. Cu alte cuvinte, sunt persoane cu o viaţă stresantă, iar principala iluzie a fumătorilor este că fumatul atenuează stresul. Fumătorul este în general un tip dominator care îşi asumă responsabilităţi şi stresul inerent lor. Şi este, desigur, tipul pe care-l admirăm şi prin urmare îl imităm. Alt gen de persoane cu tendinţa să devină dependente sunt cele care au slujbe monotone, căci cealaltă motivaţie a fumătorului este plictiseala. Însă ideea că fumatul atenuează plictiseala este, din păcate, o altă iluzie.
Spălarea creierului atinge cote absolut incredibile. Societatea britanică e foarte îngrijorată de soarta « aurolacilor » şi a dependenţilor de heroină. Realitatea este că, în această ţară, în rândul aurolacilor se înregistrează sub zece decese pe an, iar în rândul dependenţilor de heroină – sub o sută.
Există însă un alt drog, nicotina, de care devin dependenţi, într-un moment oarecare al vieţii, 60% dintre britanici, majoritatea plătind scump pentru asta tot restul vieţii. În fiecare an, sute de mii de oameni îşi distrug viaţa – ca să nu mai vorbim de banii irosiţi – din cauza acestei adicţii. Este ucigaşul numărul unu în societatea noastră, luând în considerare accidentele de maşină, incendiile ş.a.m.d.
Cum se face că socotim atât de malefice celelalte forme de adicţie, în vreme ce drogul pe care dăm bani cu nemiluita şi care într-adevăr ne ucide era considerat, nu cu mulţi ani în urmă, un obicei perfect acceptabil în societate? În ultimii ani a început să devină un obicei oarecum asocial şi dăunător sănătăţii, dar rămâne legal, iar pachetele luciase se vând aproape peste tot. Guvernul nostru e cel mai mare beneficiar al acestui comerţ. Scoate pe spinarea fumătorilor 8 miliarde de lire sterline pe an, în timp ce companiile producătoare de ţigări cheltuiesc annual peste 100 de milioane de lire sterline doar pentru publicitate.
Trebuie să începi să rezişti la această spălare a creierului. La fel ca atunci când cumperi o maşină la mâna a doua: dai din cap politicos, dar nu crezi nici o iotă din ce-ţi spune dealerul.
Începe să priveşti dincolo de pachetele lucioase, la mizeria şi otrava de dedesubt. Nu te lăsa păcălit de scrumierele de cristal, de brichetele de aur sau de milioanele promise ca premiu. Începe să te întrebi:
De ce fac asta?
Am într-adevăr nevoie?
Bineînţeles că nu ai nevoie.
Aspectul acesta al spălării creierului mi se pare cel mai dificil de explicat dintre toate. Cum se face că o fiinţă umană altminteri raţională şi inteligentă devine complet imbecilă când e vorba de propria adicţie? Nu-mi face plăcere să mărturisesc că dintre miile de persoane pe care le-am ajutat să se lase de fumat, cel mai mare idiot am fost eu însumi.
Nu numai că am ajuns să fumez o sută de ţigări pe zi, dar ştiam foarte bine că şi tatăl meu fusese un mare fumător. Un bărbat viguros, secerat în floarea vârstei din cauza fumatului. Îmi amintesc cum îl observam, când eram copil, tuşind şi scuipând dimineaţa. Îmi dădeam seama că nu-i face plăcere să fumeze şi mi se părea evident că era posedat de ceva malefic. Ţin minte că i-am spus mamei: « Să nu mă laşi niciodată să fumez. »
La 15 ani devenisem un fanatic al fitnessului. Sportul era viaţa mea şi mă simţeam plin de vigoare şi de încredere în mine însumi. Dacă mi-ar fi spus cineva pe atunci că o să fumez cândva o sută de ţigări pe zi, aş fi pus pariu pe orice că nu se va întâmpla aşa ceva.
La vârsta de 40 de ani devenisem dependent fizic şi mental de ţigară. Ajunsesem în stadiul în care nu puteam face sau gândi nici cel mai banal lucru fără să aprind mai întâi oţigară. La majoritatea fumătorilor, nevoia de ţigară e declanşată de actele normative ale vieţii, cum ar fi vorbitul la telefon ori o întâlnire cu prietenii. Eu nu puteam nici să schimb canalul de televiziune sau să înlocuiesc un bec ars fără să-mi aprind mai întâi o ţigară.
Ştiam că fumatul mă ucide. Nu mă puteam autoamăgi. Dar ce nu pot înţelege până azi este cum de nu-mi dădeam seama ce mi se întâmplă în plan mental. Adevărul era chiar acolo, exact sub nasul meu. Lucrul cel mai ridicol este că majoritatea fumătorilor au iluzia, într-un moment sau altul al vieţii, că le place ţigara. Eu n-am avut niciodată această iluzie. Fumam pentru că aveam impresia că mă ajută să mă concentrez şi că îmi destinde nervii. Acum, când sunt nefumător, nu-mi vine să cred că am putut trăi aşa. E ca şi cum m-am trezit dintr-un coşmar. Nicotina e un drog, iar simţurile îţi sunt drogate – gustul, mirosul. Partea cea mai rea a fumatului nu este prejudiciul adus sănătăţii sau buzunarului, ci pervertirea mentală. Te foloseşti de orice scuză plauzibilă ca să fumezi în continuare.
Ţin minte că la un moment dat, nereuşind să renunţ la ţigară, am trecut la pipă, cu speranţa că e mai puţin nocivă şi că doza mea zilnică de nicotină se va micşora.
Anumite tutunuri de pipă sunt infecte. Aroma lor poate fi plăcută, dar când le fumezi e groaznic. Îmi amintesc că vreo trei luni m-a durut vârful limbii de parcă aveam un abces. În căuşul pipei se adună o zeamă maronie. Din când în cănd, ridici fără să vrei pipa deasupra orizontalei şi, înainte să-ţi dai seama ce se întâmplă, înghiţi zeama aceea scârboasă. De regulă îţi vine să verşi – şi nu-ţi mai pasă în compania cui te afli.
Mi-a luat trei luni ca să mă deprind cu pipa. Ce nu înţeleg însă este cum de nu m-am întrebat, în aceste trei luni, de ce mă supuneam unei asemenea torturi.
Fireşte, o dată ce s-au deprins cu pipa, fumătorii de pipă par cei mai mulţumiţi oameni din lume. Majoritatea sunt convinşi că fumează fiindcă le place pipa. Dar de ce au trebuit să se străduiască atâta ca să le placă, de vreme ce erau absolut fericiţi fără ea?
Răspunsul e următorul: o dată ce ai devenit dependent de nicotină, spălarea creierului se amplifică. Subconştientul ştie că micul monstru trebuie hrănit – şi nimic altceva nu e lăsat să pătrundă în minte. Aşa cum am mai spus, ceea ce-i face pe oameni să fumeze în continuare este frica, frica de senzaţia aceea de gol şi de nesiguranţă pe care o ai când opreşti alimentarea cu nicotină. Faptul că nu eşti conştient de frică nu înseamnă că ea nu există. Nu trebuie s-o înţelegi – la fel cum pisica nu trebuie să înţeleagă unde se află conductele de apă caldă de sub podea. Tot ce ştie pisica este că atunci când se aşază într-un anumit loc are senzaţia binefăcătoare de căldură.
Pricipala dificultate a renunţării la fumat este spălarea creierului. Spălarea creierului ca rezultat al vieţii noastre în societate, consolidată prin spălarea creierului ca rezultat al propriei adicţii şi, mai puternică decât toate celelalte, spălarea creierului prin intermediul prietenilor, rudelor şi colegilor.
Ai observat, poate, că am folosit de câteva ori expresia « a renunţa la fumat », de pildă în paragraful precedent. Iată un exemplu tipic de spălare a creierului. Expresia aceasta sugerează un veritabil sacrificiu. Dar adevărul cel minunat este că nu renunţi la absolut nimic. Dimpotrivă, te eliberezi de o boală cumplită şi dobândeşti numai lucruri pozitive şi minunate. Vom începe să înlăturăm spălarea creierului chiar acum. În continuare, nu vom mai spune că « renunţăm », ci că « ne lăsăm », « ne oprim » sau, cu cle mai potrivit cuvânt, SCĂPĂM.
Singurul lucru care ne convinge la început să fumăm este faptul că toţi ceilalţi fac asta. Avem sentimentul că pierdem ceva. Ne străduim din răsputeri să devenim dependenţi, şi totuşi nimeni nu descoperă vreodată ce anume avea de pierdut. Însă, ori de câte ori vedem pe cineva fumând, ne convingem din nou că există ceva în treaba asta, altminteri acel om n-ar fuma. Chiar şi când a scăpat de obicei, fostul fumător se simte frustrat când un fumător îşi aprinde ţigara la o petrecere sau cu altă ocazie. Dar e acum în siguranţă. Poate să fumeze una – nu mai mult. Şi, înainte să-şi dea seama, a devenit din nou dependent.
Spălarea creierului e foarte eficientă şi trebuie să fii conştient de efectele ei. Mulţi fumători mai în vârstă îşi amintesc probabil de istorioarele poliţiste cu Paul Temple difuzate la radio, foarte populare în Anglia după război. Unul din cicluri era pe tema adicţiei la marihuana, aşa-numita « iarbă ». Nişte ticăloşi vindeau fumătorilor ţigări care conţineau « iarbă », fără ca ultimii să ştie. Nu existau efecte nocive, dar oamenii deveneau dependenţi şi astfel cumpărau în continuare ţigări. (Sute de fumători dintre cei veniţi la consultaţiile mele mi-au mărturisit că au încercat « iarba ». Nici unul n-a spus că a devenit dependent.) Aveam cam şapte ani când ascultam acel program de radio. A fost primul meu contact cu problema adicţiei. Ideea de adicţie – imboldul de a lua fără încetare drogul – m-a îngrozit. Şi până astăzi, deşi sunt ferm convins că « iarba » nu produce dependenţă, n-aş îndrăzni să trag nici măcar un fum de marihuana. Ce ironic – să sfârşesc prin a deveni dependent de cel mai adictiv drog din lume! Păcat ca Paul Temple n-a suflat o vorbă despre ţigară. Ce ironie, de asemenea, că după peste 40 de ani omenirea cheltuieşte averi pentru cercetarea în domeniul cancerului, în timp ce se cheltuiesc averi mult mai mari pentru a-i convinge pe tineri să devină dependenţi de ţigară, propriul nostru guvern având câştiguri grase din treaba asta.
Suntem pe cale să eliminăm spălarea creierului. Nu nefumătorul este frustrat, ci bietul fumător, care e lipsit de dreptul la o viaţă de
- SĂNĂTATE
- VIGOARE
- BOGĂŢIE
- CALM
- ÎNCREDERE
- CURAJ
- RESPECT DE SINE
- FERICIRE
- LIBERTATE
Şi ce câştigă în schimbul tuturor acestor sacrificii?
ABSOLUT NIMIC – cu excepţia iluziei că revine la starea de pace, de linişte, de încredere în sine de care nefumătorul se bucură tot timpul.
- In sfarsit, nefumator - Avertisment final
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 45
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 44
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 43
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 42
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 41
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 40
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 39
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 38
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 37
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 36
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 35
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 34
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 33
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 32
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 31
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 30
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 29
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 28
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 27
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 26
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 25
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 24
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 23
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 22
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 21
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 20
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 19
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 18
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 17
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 16
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 15
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 14
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 13
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 12
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 11
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 10
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 9
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 8
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 7
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 6
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 5
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 4
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 3
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 2
- In sfarsit, nefumator - Capitolul 1
- In sfarsit, nefumator - Introducere
- In sfarsit, nefumator - Avertizment
- In sfarsit, nefumator - Prefaţă
Comments