Cauta

Sunday, 27 September 2015

In sfarsit, nefumator - "Metoda usoara a lui Allen Carr” - Capitolul 6

ADICŢIA LA NICOTINĂ



Nicotina, un compus uleios, incolor, este drogul din tutun care produce adicţia. Şi, în comparaţie cu toate celelalte droguri cunoscute de omenire, o produce cel mai rapid: e suficient să fumezi o ţigară ca să devii dependent.

 De fiecare dată când tragi din ţigară, ajunge în creier, prin intermediul plămânilor, o mică doză de nicotină care acţionează mai rapid decât doza de heroină pe care toxicomanul şi-o injectează în venă.


 Dacă tragi dintr-o ţigară de 20 de ori, primeşti 20 de doze de drog la o singură ţigară.

 Nicotina e un drog cu acţiune rapidă şi de aceea nivelul ei în fluxul de sânge scade vertiginos, aproape la jumătate – la 30 de minute după ce ai stins ţigara – şi la un sfert – după o oră de la terminarea ţigării. Aşa se explică faptul că majoritatea fumătorilor fumează 20 de ţigări pe zi.

 De îndată ce fumătorul stinge ţigara, nicotina părăseşte repede corpul şi fumătorul începe să sufere chinul lipsei de drog.

 Ajunşi aici, trebuie să spulber o iluzie foarte răspândită printre fumători. Fumătorii cred că suferinţele lipsei de drog, atunci când încearcă sau sunt obligaţi să se lase de fumat, reprezintă o traumă teribilă. În realitate, aceste chinuri sunt mai ales mentale: fumătorul se simte privat de plăcerea sau de sprijinul său. Voi da mai multe explicaţii mai târziu.

 Chinul lipsei de nicotină este în realitate atât de subtil, încât majoritatea fumătorilor trăiesc şi mor fără măcar să-şi dea seama că sunt dependenţi de drog. Când folosim termenul « dependent de nicotină », credem că pur şi simplu « avem un obicei ». Cei mai mulţi fumători au oroare de droguri, şi totuşi exact asta sunt – dependenţi de un drog. Din fericire e un drog uşor de învins, cu condiţia să accepţi mai întâi că eşti dependent.

 Nu simţi vreo suferinţă fizică atunci când eşti privat de nicotină. E doar o senzaţie de gol, de nerăbdare, senzaţia că lipseşte ceva – şi de aceea mulţi fumători îşi închipuie că are de-a face cu mâinile. Cu trecerea timpului, fumătorul devine nervos, nesigur, agitat, îşi pierde încrederea în sine şi totul îl irită. E ca foamea – o foame de otravă, NICOTINA.

 După şapte secunde de la aprinderea unei ţigări, primeşti o nouă doză de nicotină şi dorinţa se potoleşte, transformându-se în acea senzaţie de relaxare şi încredere în sine pe care ţigara o dă fumătorului.

 La început, când abia ne-am apucat de fumat, chinul lipsei de nicotină şi liniştirea lui sunt atât de puţin intense încât nici măcar nu suntem conştienţi de ele. Când începem să fumăm regulat, credem fie că ne plac ţigările, fie că « ne-am obişnuit ». Adevărul este că am devenit dependenţi, nu ne dăm seama, dar micul monstru – nicotina – a intrat în noi şi din când în când trebuie să-l hrănim.

 Toţi fumătorii încep să fumeze din motive prosteşti. Nimeni n-are nevoie să fumeze. Singurul motiv pentru care cineva continuă să fumeze, fie că este fumător ocazional sau mare fumător, este acel mic monstru care trebuie hrănit.

 Povestea asta cu fumatul e un şir de enigme. Toţi fumătorii ştiu perfect că sunt nişte proşti şi au fost prinşi în capcană de ceva malefic. Totuşi, eu cred că aspectul cel mai trist al fumatului este faptul că plăcerea pe care fumătorul o primeşte de la ţigară e totuna cu plăcerea reîntoarcerii la starea de pace, linişte şi încredere pe care o avea corpul său înainte de a deveni dependent.

 Ştii senzaţia aceea: alarma anti-hoţi din casa vecină ţi-a vuit în urechi toată ziua, şi dintr-o dată zgomotul se opreşte, iar asupra ta coboară pacea şi liniştea. Dar nu e vorba de fapt de pace, ci de sfârşitul unei neplăceri!

 Înainte de a intra în ciclul nicotinei, corpul nostru era desăvârşit. După care am băgat cu de-a sila nicotină în el, iar când stingem ţigara şi nicotina începe să dispară suferim chinul lipsei – nu o durere fizică, doar o senzaţie de gol. Nici măcar nu suntem conştienţi de existenţa lui, dar parcă avem în corp un robinet care picură. Mintea noastră raţională nu înţelege. Şi nici n-are nevoie să înţeleagă. Tot ce ştim este că vrem o ţigară, iar când o aprindem dorinţa dispare şi pe moment suntem din nou mulţumiţi şi încrezători, exact cum eram înainte să devenim dependenţi. Totuşi, satisfacţia e doar temporară pentru că, dacă vrem să potolim dorinţa, trebuie să introducem iar nicotină în corp. De îndată ce stingi ţigara, dorinţa apare din nou – şi astfel ciclul este reluat. Ciclul e veşnic dacă nu-l întrerupi.

 Povestea asta cu fumatul e ca şi cum ai purta pantofi strâmţi doar ca să simţi plăcerea de a-i scoate apoi din picioare. Există trei motive principale pentru care fumătorii nu pot privi lucrurile astfel:

De când am apărut pe lume, am fost supuşi unei spălări a creierului, spunându-ni-se că fumătorii au o imensă plăcere şi/sau un sprijin de la ţigară. De ce nu i-am crede pe fumători? De ce ar arunca pe fereastră atâţia bani şi şi-ar risca în asemenea măsură sănătatea?

Cum privarea fizică de nicotină nu presupune vreo durere, ci este doar o senzaţie de gol şi de nesiguranţă, similară foamei sau stresului obişnuit, şi pentru că exact acestea sunt momentele când avem impulsul să aprindem o ţigară, considerăm senzaţia normală.

Însă motivul principal pentru care fumătorii nu reuşesc să vadă lucrurile în adevărata lor lumină este că fumatul funcţionează de la finiş spre start. Când nu fumezi ai senzaţia aceea de gol, dar cum dependenţa se produce pe nesimţite şi treptat în perioada când începi să fumezi, crezi că senzaţia e normală şi nu vezi că de vină este ţigara precedentă. În clipa când aprinzi ţigara, primeşti o stimulare aproape instantanee, te simţi realmente mai puţin nervos şi mai relaxat – iar efectul bun e pus pe seama ţigării.

Tocmai acest proces inversat te face să nu poţi scăpa de un drog, indiferent care. Gândeşte-te la panica unui dependent de heroină căruia îi lipseşte heroina. Acum gândeşte-te la imensa lui bucurie când poate, în sfârşit, să-şi înfigă acul seringii în venă. Poţi vizualiza o persoană care simte efectiv plăcere când îşi injectează un drog – sau simplul gând te umple de oroare? Cei dependenţi de heroină nu au senzaţia aceea de panică. Iar heroina nu o înlătură. Dimpotrivă, o produce. Nefumătorii nu au senzaţia de gol a nevoii de ţigară şi nu intră în panică dacă n-au ţigări. Nefumătorii nu pot pricepe cum reuşesc fumătorii să simtă plăcere băgându-şi chestiile alea mizerabile în plămâni. Şi ştii ceva? Nici fumătorii nu pricep de ce o fac.

 Spunem că fumatul ne relaxează sau ne satisface. Dar nu poţi fi satisfăcut decât dacă mai întâi ai fost nesatisfăcut. De ce nu au nefumătorii această stare de insatisfacţie şi de ce, după masă, când nefumătorii sunt perfect relaxaţi, fumătorii nu se relaxează până când nu satisfac micul monstru – nicotina?

 Scuză-mă că mai insist puţin asupra acestui subiect. Principalul motiv pentru care fumătorilor le e greu să se lase este că sunt convinşi că vor renunţa la o plăcere autentică sau la un sprijin. E absolut esenţial să înţelegi că nu renunţi la NIMIC.

 Cel mai bun mod de a înţelege subtilităţile capcanei nicotinei este să o compari cu mâncatul. Dacă avem obiceiul să luăm masa regulat, nu ne dăm seama că între mese ne e foame. Numai când masa e amânată conştientizăm foamea şi, chiar atunci, n-avem vreo durere fizică, doar o senzaţie de gol şi de nesiguranţă care înseamnă « trebuie să mănânc ». Iar satisfacerea foamei e o formă foarte plăcută de a-ţi petrece timpul.

 Fumatul pare a fi aproape la fel. Senzaţia de gol şi de nesiguranţă care înseamnă « vreau/am nevoie de o ţigară » este la fel ca foamea de mâncare, deşi una nu o va satisface pe cealaltă. Ca şi în cazul foamei, nu există durere fizică şi senzaţia e atât de vagă încât nici n-o percepem între două ţigări. Numai când vrem să ne aprindem o ţigară şi nu ni se permite devenim conştienţi de un disconfort. Dar când o aprindem ne simţim satisfăcuţi.

Asemănarea cu mâncatul e ceea ce îi păcăleşte în parte pe fumători, făcându-i să creadă că au o plăcere veritabilă. Sunt fumători cărora le e foarte greu să priceapă că nu există nici plăcere, nici sprijin în fumat. Unii protestează : « Cum poţi să spui că n-am un sprijin? Doar ai zis că atunci când aprind o ţigară sunt mai puţin nervos ca înainte! »

 Deşi mâncatul şi fumatul par foarte asemănătoare, în realitate sunt complet opuse:

Mănânci ca să supravieţuieşti şi să-ţi prelungeşti viaţa, în timp ce fumatul îţi scurtează viaţa.

Mâncarea are într-adevăr gust bun, iar să mănânci este într-adevăr o experienţă plăcută, în timp ce fumatul înseamnă să inspiri fum urât mirositor şi otrăvitor în plămâni.

Mâncatul nu produce foame, ci o potoleşte, în timp ce prima ţigară induce dorinţa de nicotină şi fiecare din ţigările următoare, în loc s-o potolească, o perpetuează pentru tot restul vieţii.

Este momentul propice să spulberăm alt mit răspândit despre fumat – acela că ar fi vorba de un obicei. Este mâncatul un obicei? Dacă aşa crezi, încearcă să scapi definitiv de acest obicei! Nu, a spune că mâncatul este un obicei e ca şi cum ai spune că respiratul e un obicei. Ambele sunt esenţiale pentru supravieţuire. E adevărat că oamenii se deosebesc prin obiceiul de a-şi satisface foamea în momente diferite şi cu tipuri diferite de mâncare. Dar mâncatul propriu-zis nu este un obicei. Şi nici fumatul nu este. Orice fumător îşi aprinde o ţigară dintr-un singur motiv: ca să încerce să pună capăt senzaţiei de gol şi de nesiguranţă pe care a produs-o ţigara precedentă. Da, fumătorii se deosebesc prin obiceiul de a încerca să-şi potolească suferinţa lipsei de ţigară în momente diferite, însă fumatul propriu-zis nu e un obicei.

Societatea se referă adesea la « obiceiul de a fuma » şi, din comoditate, numesc şi eu în această carte fumatul un « obicei ». Totuşi, fii conştient în permanenţă că fumatul nu e un obicei: dimpotrivă, e ADICŢIE LA DROG în cel mai strict sens al cuvântului!

La început trebuie să ne forţăm să deprindem fumatul. Înainte să ne dăm seama, nu numai că ne cumpărăm regulat ţigări, dar trebuie să le avem. În caz contrar, se instalează panica, şi pe măsură ce trece timpul, avem tendinţa să fumăm din ce în ce mai mult.

De ce se întâmplă asta? La fel ca în cazul oricărui drog, organismul are tendinţa să se « imunizeze » la efectele nicotinei, iar cantitatea de drog necesară are tendinţa să crească. După un timp relativ scurt de când am devenit fumători, ţigara nu mai potoleşte complet chinul lipsei pe care ea însăşi o creează. Când aprinzi o ţigară, te simţi mai bine ca înainte, dar eşti de fapt mai nervos şi mai puţin relaxat decât un nefumător, chiar şi în timp ce fumezi. Ceea ce se întâmplă e încă şi mai ridicol decât să porţi pantofi strâmţi, pentru că, o dată cu trecerea timpului, disconfortul creşte chiar dacă îţi scoţi pantofii.

Situaţia e chiar mai neplăcută: căci de indată ce stingi ţigara, nicotina începe să părăsească rapid corpul, ceea ce explică faptul că în împrejurări stresante fumătorul are tendinţa să fumeze ţigară de la ţigară.

Aşa cum spuneam, nu este vorba de un « obicei ». Adevăratul motiv pentru care orice fumător continuă să fumeze este acel mic monstru dinăuntrul său. Din când în când trebuie să-l hrănească. Fumătorul hotărăşte momentul şi se pare că o face în patru tipuri de ocazii (sau o combinaţie a lor):

 PLICTISEALĂ/CONCENTRARE – două stări absolut opuse!

 STRES/RELAXARE – două stări absolut opuse!

Care e drogul miraculos capabil să inverseze dintr-o dată însuşi efectul pe care l-a produs cu 20 de minute mai devreme? Şi dacă stai să te gândeşti, ce alte tipuri de ocazii există în viaţa noastră – lăsând la o parte somnul? Adevărul este că fumatul nu înlătură plictiseala sau stresul şi nici nu ajută la concentrare sau relaxare. E doar o iluzie.

Nicotina nu e numai un drog, este şi o otravă puternică, folosită la fabricarea insecticidelor (dacă nu mă crezi, consultă un dicţionar). Cantitatea de nicotină dintr-o singură ţigară te-ar ucide pe loc dacă ţi-ar fi injectată în venă. Tutunul conţine de fapt multe otrăvuri, inclusiv monoxid de carbon, iar planta de tutun face parte din aceeaşi categorie ca beladona (sau mătrăguna).

Dacă te gândeşti să treci la pipă sau la trabuc, trebuie să te avertizez că această carte se aplică oricărei forme de tutun şi oricărui preparat care conţine nicotină, inclusiv guma de mestecat, plasture, spray nazal sau inhalaţie.

Corpul uman este cel mai sofisticat organism viu de pe planeta noastră. Nici o specie, oricât de primitivă, de pildă amoeba sau viermele, nu poate supravieţui dacă nu ştie să deosebească hrana de otravă.

Printr-un proces de selecţie naturală care a durat mii de ani, mintea şi corpul nostru au dezvoltat tehnici capabile să deosebească hrana de otravă şi metode sigure de a o elimina pe ultima.

Toate fiinţele umane resping mirosul şi gustul tutunului înainte de a deveni dependente. Dacă sufli fum de ţigară în nasul oricărui animal sau copil care nu suferă de dependenţă, ei se vor îneca şi vor tuşi.

Când am fumat acea primă ţigară, inhalarea fumului ne-a provocat un acces de tuse, dacă am fumat prea multe ţigări prima oară, am avut o senzaţie de ameţeală sau ni s-a făcut de-a dreptul rău. Corpul nostru spunea: îmi dai otravă, opreşte-te! Acesta e de obicei momentul în care hotărâm dacă devenim sau nu fumători. E o eroare să crezi că cei slabi fizic sau lipsiţi de voinţă devin fumători. Norocoşii sunt cei cărora prima ţigară le provoacă repulsie, plămânii lor nu pot să reziste fizic – şi aceşti oameni sunt vindecaţi pentru toată viaţa. Sau e posibil să nu fie pregătiţi psihic pentru chinul de a învăţa să inhaleze fumul fără să tuşească.

Pentru mine, aceasta e partea cea mai tragică a întregii poveşti: cât ne străduim să devenim dependenţi – şi cât este de greu, tocmai de aceea, să-i oprim pe adolescenţi să fumeze. Pentru că învaţă încă să fumeze, pentru că ţigara li se pare încă dezgustătoare, îşi închipuie că se pot lăsa oricând doresc. De ce nu învaţă nimic din exemplul nostru? Şi de ce noi n-am învăţat nimic din exemplul părinţilor noştri?

Mulţi fumători au impresia că le plac gustul şi mirosul tutunului. E o iluzie. Când învăţăm să fumăm, nu facem decât să ne deprindem corpul să devină imun la gustul şi mirosul neplăcut, pentru a ne primi doza. La fel ca dependenţii de heroină, care au impresia că le place să-şi facă injecţia. Dar chinul lipsei de heroină e relativ sever şi ceea ce le place cu adevărat este ritualul prin care îşi calmează această suferinţă.

Ca să-şi ia « doza », fumătorul se învaţă să nu mai fie conştient de gustul şi de mirosul neplăcut. Întreabă un fumător care îşi închipuie că fumează doar pentru că îi plac gustul şi mirosul tutunului: « Dacă nu poţi cumpăra marca ta obişnuită de ţigări, ci doar una care îţi displace, te laşi de fumat? » Nici vorbă! Decât să se abţină, fumătorul va fuma coceni de porumb – şi n-are importanţă dacă treci la ţigări rulate cu mâna, la ţigări mentolate, la trabuc sau la pipă. La început vor avea un gust groaznic, dar dacă perseverezi vei învăţa să-ţi placă. Fumătorii vor încerca să fumeze şi când sunt răciţi, au gripă, îi doare în gât, au bronşită sau emfizem pulmonar.

Plăcerea n-are nimic de-a face cu asta. Dacă ar avea, nimeni n-ar fuma mai mult de o ţigară. Ba chiar există mii de foşti fumători dependenţi de acea mizerabil gumă de mestecat cu nicotină pe care-o recomandă doctorii. Şi mulţi dintre ei continuă să şi fumeze!

Unii dintre fumătorii care vin la mine la consultaţii se sperie când realizează că sunt dependenţi de un drog şi cred că din cauza asta le va fi şi mai greu să se lase. Însă faptul că sunt dependenţi e o veste bună din două motive:

Cei mai mulţi dintre noi continuăm să fumăm, chiar dacă ştim că dezavantajele sunt mai mari decât avantajele, pentru că ne închipuim că există ceva în ţigară care ne place cu adevărat sau că ţigara e un soi de sprijin. Avem impresia că după ce nu vom mai fuma va exista un gol în viaţa noastră, că anumite lucruri nu vor mai arăta niciodată la fel. E o iluzie. Adevărul este că ţigara nu ne dă nimic, ea doar ne ia ceva, iar apoi reface în parte acel lucru pentru a ne amăgi. Voi da mai multe detalii în alt capitol.

Deşi e vorba de cel mai puternic drog de pe lume sub aspectul vitezei cu care devii dependent, dependenţa nu e niciodată foarte puternică. Fiind un drog cu acţiune rapidă, este nevoie de doar trei săptămâni pentru ca nicotina să părăsească în proporţie de 99% organismul, iar chinul lipsei de drog este atât de blând încât majoritatea fumătorilor trăiesc şi mor fără să fi remarcat că au suferit de aşa ceva.

Vei întreba, pe bună dreptate, de ce atâtor fumători le este aşa de greu să se lase, de ce trec prin luni întregi de tortură şi îşi petrec restul vieţii « fumând » din când în când câte o ţigară. Răspunsul este cel de-al doilea motiv pentru care fumăm: spălarea creierului. Adicţia chimică este uşor de învins.

Majoritatea fumătorilor pot să nu fumeze o noapte întreagă. Chinul lipsei de nicotină nici măcar nu-i trezeşte din somn.

Mulţi fumători vor ieşi din dormitor înainte să-şi aprindă prima ţigară, mulţi îşi vor lua mai întâi micul dejun, mulţi nu vor fuma până nu ajung la serviciu. Pot supravieţui lipsei de nicotină timp de zece ore şi treaba asta nu-i deranjează. Dar dacă ar fi nevoiţi să nu fumeze ziua timp de zece ore, şi-ar smulge părul din cap!

Mulţi fumători îşi cumpără o maşină nouă şi se abţin să fumeze înăuntru. Mulţi merg la teatru, la supermarket, la biserică etc. şi faptul că n-au voie să fumeze acolo nu-i deranjează. Nici interdicţia de a fuma în metrou nu a dus la mişcări de protest. Fumătorilor aproape că le face plăcere ca cineva sau ceva să-i oblige să nu fumeze.

În zilele noastre, mulţi fumători se vor abţine automat de la ţigară în casa unor nefumători sau doar în compania lor, fără să simtă vreun discomfort semnificativ. De fapt, mulţi fumători au perioade în care se abţin cu uşurinţă. Până şi eu mă relaxam cu plăcere în câte o seară fără să fumez. Iar în ultimii ani înainte să mă las obişnuiam să tânjesc după serile în care eram în stare să nu mă mai sufoc singur (ce « obicei » ridicol!).

Cu adicţia chimică te poţi descurca chiar dacă eşti încă dependent, dovadă că există nenumăraţi fumători ocazionali care rămân astfel o viaţă întreagă. Sunt exact la fel de dependenţi ca marii fumători. Ba chiar există mari fumători care au scăpat de « obicei », dar continuă să fumeze din când în când un trabuc, ceea ce le menţine dependenţa.

Aşa cum spuneam, nu adicţia propriu-zisă la nicotină este principala problemă. Ea funcţionează doar ca un catalizator, împiedicându-ne să vedem clar adevărata problemă: spălarea creierului.

Pentru fumătorii de-o viaţă şi pentru marii fumători poate fi o consolare să afle că se pot lăsa la fel de uşor ca fumătorii ocazionali. Într-un anume sens, e şi mai uşor. Cu cât mergi mai departe, cu atât « obiceiul » te trage mai tare la fund şi cu atât câştigul e mai mare când te laşi.

Şi poate fi încă mai consolator să afli că zvonurile care circulă (de exemplu: « Abia după şapte ani iese toată ²funinginea² din tine » sau « Fiecare ţigară îţi scurtează viaţa cu cinci minute » ) sunt adevărate.

Să nu crezi însă că efectele nocive ale fumatului sunt supralicitate. Mai degrabă sunt sublicitate, dar regula « celor cinci minute » este în mod evident o simplă estimare şi se aplică doar dacă te îmbolnăveşti de o maladie letală sau pur şi simplu « te afumi » până când nu mai mişti.

Adevărul este că « funinginea » nu iese niciodată complet din organism. Oriunde sunt fumători, ea se află în atmosferă şi chiar nefumătorii dobândesc un mic procentaj. Totuşi, corpul nostru e o maşinărie formidabilă şi are o enormă forţă de refacere, cu condiţia să nu se fi declanşat deja o boală ireversibilă. Dacă te laşi acum de fumat, corpul tău se va reface în câteva săptămâni, aproape ca şi când n-ai fost niciodată fumător.

Aşa cum spuneam, nu e niciodată prea târziu să te laşi. I-am ajutat să se vindece pe mulţi fumători de peste 50 şi peste 60 de ani, ba chiar pe unii care trecuseră de 70 şi de 80 de ani. O femeie de 91 de ani a venit la clinica mea cu fiul ei în vârstă de 66 de ani. Când am întrebat-o de ce a hotărât să se lase de fumat, mi-a spus: « Ca să fiu un exemplu pentru băiatul meu. » A revenit peste şase luni ca să-mi spună că se simte de parcă ar fi redevenit o fată tânără.

  Cu cât ţigara te-a tras mai jos, cu atât uşurarea e mai mare. Când în sfârşit m-am lăsat de fumat, am trecut direct de la o sută de ţigări pe zi la ZERO şi n-am suferit deloc. Dimpotrivă, a fost o plăcere, chiar şi în perioada privării de nicotină.

  Dar trebuie să eliminăm complet spălarea creierului.

No comments:

Post a Comment

Comentariile spam, cele ce fac reclame sau cele ce aduc jigniri, instigari la violenta sau ura de rasa, si fara a ne limita la atat, tot ce nu este potrivit pentru un comentariu nu va fi aprobat.

Popular Posts